Acest volum de poezii, Cireşul japonez anume, nu se adresează, mai cu seamă, celor ce preferă ambalajul în dauna a ceea ce se cheamă conţinut. La nivelul verbului poetic, aceasta s-ar traduce prin aceea că funcţia strict denotativă primează în defavoarea celei aşa-zis conotative.  Cuvintelor, în genere, li se preferă sensurile lor din dicţionar, fără a li se da curs ambiguităţilor de toată mâna, de la confuzia sinonimică, să zicem, la ambiguitatea unor sensuri mai mult sau mai puţin submerse, ce pâlpâie în jurul lor ca apa morţilor înspre amiază. Cătălina Novac preferă lentila „clară şi distinctă” sau, dacă vreţi, denotativă, a gânditorului din Haga, melanjului caleidoscopic, ca şi oricărei alte „promiscuităţi”. Toate acestea în principiu, căci metafora ne e congenitală şi, ca atare, nedisociabilă, de noi, ca umbra. Numai că preferinţa poetesei pentru sensul propriu al expresiei în detrimentul celui figurat, o face să încline, la răstimpuri, spre un firesc militantism social (sau etic) ce pare a aduce cu o „serenadă din topor” à la Bacovia: „Zece copii mor de foame în timp d’un ceas/ Alţii cad pe drum spre centrul de ajutoare/ Dreptate există oare?” –  Fireşte, nu e obligaţia poeziei ca, după ce (se) întreabă, să mai dea şi răspunsuri…

Fii binevenită, Cătălina!

Șerban Foarță